Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Limba română ca patrie şi ca meserie

        de Mihai Ghiţulescu

Sunt dintre aceia care cred că totul e un produs al istoriei, ca şir de întâmplări mai mult sau mai puţin controlate de oameni, iar dintre toate produsele istorice, cele mai importante sunt diversele limbi vorbite, tocmai pentru rolul pe care îl au în mersul istoriei. Cred că ele îi solidarizează şi îi diferenţiază pe oameni mai mult decât toate celelalte trăsături cultural ori biologic-istorice, decât pistruii ori intoleranţa la lactoz㠖 ca să fac o trimitere glumeaţă la, altfel serioasa, Istorie genetică (incompletă) a românilor, publicată recent de Mihai G. Netea (Humanitas, 2022). Îmi asum un fel de „naţionalism lingvistic”, care (aici rânjeşte un emoji), ca orice naţionalism, nu poate fi decât expansionist.

Întâmplarea a făcut ca anul acesta să apară volumele de amintiri ale unor mari vorbitori de limbă română. Mai întâi, istoricul Dennis Deletant, cu In Search of Romania (C. Hurst & Co Publishers, 2022), o carte savuroasă (iertaţi clişeul!) despre care vom vorbi, când (cât mai curând, sper) va fi tradusă, aici. Apoi, mai puţin cunoscut publicului larg, traducătorul olandez/ neerlandez Jan Willem Bos, cu De la Rin la Dunăre...

Despre biografia domnului Bos mai ştiam câte ceva dintr-o altă carte, Suspect. Dosarul meu de la Securitate (Trei, 2013), scrisă, după cum spune şi titlul, pe baza celor descoperite în Arhiva CNSAS. De această dată, a lărgit mult orizontul: „Am ajuns acum la o vârstă la care simt dorinţa să sistematizez tot ce am scris sau povestit despre România” (p. 13).

Avea dreptate Mircea Cărtărescu să pună textului eticheta „rocambolesc”. Autorul e convins c㠄viaţa e un şir de coincidenţe, unele mai banale, altele mai spectaculoase” (p. 349) şi nu a încercat să fasoneze lucrurile, să le rotunjească ori să le monteze pentru a le da un sens dorit. Le-a lăsat să curgă cronologic – cu inevitabila selecţie voluntară şi involuntar㠖 ferindu-se de reflexivităţi prea departe de realitate şi de judecăţi categorice. Cu toată existenţa aventuroasă, cel puţin din perspectiva îmburghezit-birocratizată frecventă la noi, avem de a face cu un om foarte cu picioarele pe pământ (sau, mă rog, pe pământuri), cu un admirabil bun simţ al contextului, mult curaj, umor şi modestie.

Totul a început în 1973, când un student olandez la Geografie fizică a picat primul examen la matematică şi s-a hotărât să încerce o „variantă originală”, descoperită în ghidul Facultăţii de Litere din Amsterdam: „Recunosc că nu conştientizasem adevărul de netăgăduit că limba română este o limbă neolatină, dar se deschidea o perspectivă. Poate acolo mai era loc pentru un geograf ratat” (p. 17). Şi a fost. A devenit studentul profesorului Sorin Alexandrescu şi a învăţat româneşte cât să îşi facă din asta o meserie de o viaţă. În 1974, a făcut o primă vizită în România, a revenit în anii următori, apoi în 1978-’79 a stat un an „la specializare în Bucureşti”. După un periplu de studii prin Statele Unite, în 1982 a revenit, de data aceasta ca lector de olandeză la Universitatea din Bucureşti, până în 1984. A putut constata pe propria piele înrăutăţirea situaţiei, cu toate avantajele pe care i le conferea statutul. În „anii cumpliţi” ai ceauşismului târziu a mai putut veni o singură dată (primăvara lui 1989), alături de profesorul său, dar, din 1990, a început o adevărată navetă Olanda-România şi retur.

În tot acest timp, Jan Willem Bos a profesat limba română. A încercat o carieră academică, pe care a abandonat-o însă repede, activitatea sa principală fiind cea de interpret pentru Serviciul pe Imigrări şi Naturalizări (IND), în condiţiile în care, în anii ’80, tot mai mulţi ajungeau ilegal în Olanda, sperând la azil politic. A „acoperit” Revoluţia română în media olandeze, iar apoi a însoţit aici echipe de jurnalişti sau oficiali. Uneia dintre aceste vizite îi datorăm o descriere extraordinară a comunităţilor din Delta Dunării. Contrar aşteptărilor, după schimbarea de regim, „nu am rămas fără slujba de interpret de la IND, ci, dimpotrivă, am fost mai solicitat ca oricând”, căci „în acei ani, România era nelipsită de pe lista ţărilor din care veneau cei mai mulţi azilanţi” (p. 181). Relatările despre aceştia sunt demne de cea mai bună proză umoristică.

Activitatea prin care Jan Willem Bos rămâne în istorie este cea de traducător literar. Se apropie de 40 de volume de proză românească publicate în Olanda (azi Ţările de Jos), de la Creangă (începând cu „o nuvelă scabroasă şi hazlie, probabil cea mai pe gustul cititorului olandez”, p. 304) la Cărtărescu („nu a fost un chin, ci o mare plăcere”, p. 308), iar eu unul ţin să amintesc punctele intermediare Mateiu I. Caragiale („isprava cea mai recentă cu care mă laud”, p. 315) şi Sorin Titel („care nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi”, p. 48). Pentru a depăşi uneori barierele pieţei, şi-a creat chiar o editură proprie. Pe alt plan, este autor sau coautor al unor dicţionare român-neerlandez şi neerlandez-român.

Vorbind despre relaţia sa cu România în ultimele aproape cinci decenii, traducătorul neerlandez are o privire din exterior, dar nu complet din exterior. Am putea spune că practic㠄observaţia participativă”. A stat în cămin în România comunistă, trăind (aproape) ca un student român, a avut aici familia, cu un copil mic, în anii ’80, a cutreierat mereu ţara (a fost şi la Craiova, pentru a şopti unei mirese olandeze când să spun㠄da” şi, până la urmă, pentru a traduce o slujbă întreagă) cu aerul insolit (ştiţi la ce mă refer!) al unui occidental, vorbind însă româneşte ca un băştinaş. A reuşit astfel să surprindă şi unele aspecte care scapă, în general, unui călător străin ocazional, şi altele pe care noi le dăm deoparte, din obişnuinţă ori din comoditate morală/ intelectuală. Anecdotele şi portretele sunt memorabile. Pentru că dintre români e imposibil să alegi fără să nedreptăţeşti, îl voi menţiona doar pe foarte interesantul şi admirabilul personaj Coen Stork (prezent şi în amintirile lui Dennis Deletant), ambasador al Olandei în România în anii dinainte şi de după Revoluţie, iar mai târziu implicat în orientarea ţării pe direcţia de care ne bucurăm azi. Dosarul său de la Securitate e deja publicat în volum (Humanitas, 2013) şi sper ca, în curând, istoricii să îi acorde mai multă atenţie.

Partea întunecată a biografiei lui Jan Willem Bos e cea care ţine de urmărirea sa de către Securitate. Insist puţin, deşi problema e tratată în detaliu în Suspect... (2013) şi doar sumar în cartea apărută recent. În stilu-i caracteristic, neerlandezul priveşte lucrurile destul de detaşat. E curios, uneori intrigat, dar niciodată resentimentar. Relatările sale din dosare, ca şi ale altor români şi străini, arată nişte securişti malefici, dar în niciun caz atotputernici şi atotştiutori, paranoici, dar nu prea profesionişti, mergând de multe ori pe piste false (întotdeauna din eroare?), chiar prinzând fluturi. Să reţinem doar că nu erau în stare să scrie corect, sau măcar să greşească într-un singur fel, numele obiectivului. Ar fi mult de vorbit. Ceea ce e cu totul special în acest caz e personajul Doru, fără ghilimele, un băiat pe care tânărul Jan l-a cunoscut într-o cârciumă, la începuturile sale româneşti, şi cu care a rămas prieten până în ziua de azi. La un moment, lui Doru i s-a cerut să-şi toarne prietenul străin, lucru greu de refuzat fără consecinţe neplăcute, eufemistic vorbind. Aşa că el a ales să i-o mărturisească şi au convenit să fenteze Securitatea, prin note informative aiurea: „Uneori îi ofeream lui Doru «informaţii», adică banalităţi cotidiene, cu care să-şi umple rapoartele, în timp ce alteori îl rugam să nu menţioneze, pe cât posibil, anumite evenimente sau persoane, ca să nu îi implicăm fără rost şi pe alţii” (p. 67). Frumos este că, după zeci de ani, când obiectivul şi-a putut cerceta dosarul, a constatat că prietenul informator consimţit a respectat mereu înţelegerea, iar securiştii, chiar dacă au avut nemulţumiri, şi-au acuzat colaboratorul de neseriozitate, nesuspectând nimic subversiv. Sigur, e doar un caz şi nu putem îndrăzni nicio concluzie, dar, coroborat cu alte cazuri „atipice”, ridică unele semne de întrebare asupra fenomenului colaborării cu Securitatea.

După atâţia ani de lucru în română, legăturile nu au cum să fie strict profesionale. De fapt, la foarte scurt timp după ce a început să înveţe, s-a şi legat sentimental de limbă, de oameni, de locuri. Azi, e cât se poate de direct: „Nu ezit să spun că iubesc România, ceea ce uneori ridică sprâncene – culmea, mai ales la români” (p. 350). Aceiaşi români care spun „că am suflet de român şi că România e a doua mea patrie. Ca metaforă, accept ideea că sufletul meu s-a românizat. Desigur că România a devenit a doua mea patrie şi vin mereu în ţară cu sentimentul plăcut că mă întorc acasă. Da, sunt olandezul care şi-a găsit împlinirea în România...” (p. 349).

Toate acestea nu pot fi răsplătite doar cu Ordinul „Meritul Cultural”. Dar pot fi răsplătite cumva?

Nr. 08 / 2022
Despre Nordul literar al Sudului
de Ion Munteanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Poezia ca o scriptură veche
de Gabriela Gheorghişor

O casă (de Bourbon) în pribegie americană
de Cătălin Pavel

Un „film” poetic alb-negru
de Gabriela Gheorghişor

O ciudată eroare (2)
de Gheorghe Grigurcu

Războiul rece scos la încălzire
de Nicolae Prelipceanu

Limba română ca patrie şi ca meserie
de Mihai Ghiţulescu

Rondel, fluturi, oglindă, cameră, tăcere, ecou – Poezie de Emilian Iachimovski
de Cristian Pătrăşconiu

Până unde suntem tineri?
de Dumitru Ungureanu

Avatarurile vieţii în poezia Gelei Enea
de Florian Copcea

„Marinele” proustiene
de Maria Tronea

Alexandru Macedonski – poezia politică
de Toma Grigorie

Un roman despre arcanele destinului
de Gabriel Nedelea

Debutul – nuanţe, particularităţi
de Leo Butnaru

Mi-aş dori ca nimeni să nu treacă prin viaţă fără să vadă o poveste atât de complexă, sentimentală şi cu îndemn la curaj precum Casablanca
de Irina-Margareta Nistor

În căutarea altor trupuri
de Gela Enea

Melusina
de Florin Logreşteanu

Exilul
de Camil Moisa

Dinastia Scarpetta
de Haricleea Nicolau

TNT se întoarce: Theater networking talents, 2022
de Daniela Firescu

Pledoarie pentru speranţă
de Viorica Gligor

Lampa lui Diogene
G.G.

Pluralizarea experienţei vs. fantasmele muzicii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Studentul străin
de Susan Choi

Artă şi anatomie – Afinităţi elective. Constantin Brâncuşi – Barcsay Jeno
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri